ÎN
TABĂRĂ CU „RĂZEŞII LUI ŞTEFAN”
Totul a început în urma unui
telefon primit de la Petronela Petrea, responsabil naţional pentru dezvoltare
organizaţională a ONCR, care ne-a lansat provocarea de a participa la o tabără
regională („camp” în limbaj „cercetăşesc”). Nu prea aveam idee ce se vrea
(neştiind detaliile activităţii şi potenţa organizaţiei), însă după câteva
schimburi de informaţii cu Titus Hen, şeful centrului local al Cercetaşilor
României din Paşcani (organizatorul şi sufletul „camp-ului”), am înţeles ce ne
va aşteapta.
Ne-am făcut un plan de acţiune (ca nişte foarte buni
cercetaşi) şi ... cu entuziasm şi voie bună am trecut la treabă.
Am avut, aşa cum era şi normal, o întâlnire de coordonare
în luna iunie, pe meleagurile moldave, undeva printre dealurile Hârlăului, la
Poiana Deleni, acolo unde urma să se desfăşoare activitatea. Împreună cu Petrică
(locotenent-colonel (r) Petru Bodnar) şi organizatorii responsabili din partea
ONCR am reuşit să facem lumină în vălmăşagul organizatoric, chiar dacă ne-a
plouat ca-n tinereţe (parcă cineva a vrut să ne aducă aminte că asta e „vremea
cercetaşului” ). Am luat contact cu zona „ostilităţilor”, am aflat detalii
importante privitoare la scenariu (denumit sugestiv „Răzeşii lui Ştefan”), calitatea
participanţilor, resursele la dispoziţie şi impactul educaţional, mai ales că întreaga
activitate se desfăşura sub egida manifestărilor consacrate sărbătoririi Centenarului
Cercetăşiei în România, simultan cu toate celelalte „camp-uri” din ţară.
Odată detaliile stabilite şi sarcinile împărţite, nu mai
aveam decât să ne „facem lecţiile“ şi să ne pregătim pentru tabără. Firesc au
început să apară şi problemele (farmecul şi frumuseţea vieţii de cercetaş), în
special legate de instructori, materialele necesare şi fondurile băneşti,
chestiuni pe care a trebuit să le rezolvăm cu ajutorul dezinteresat al colegii
noştri din activitate şi al lui Gică Stuparu (fost cercetaş).
Şi uite aşa, cu probleme şi rezolvări, unele la „mustaţă”,
a venit şi sfârşitul lunii iulie şi data începerii taberei.
Am plecat cu Jerome cu o zi înainte pentru şedinţele
tehnice şi activităţile pregătitoare cu staff-ul taberei. Pe unii îi cunoscusem
în iunie (Petronela, Titus, Eugen), iar ceilalţi s-au dovedit a fi oameni de
aceeaşi înaltă factură: serioşi, atenţi la detalii, neobosiţi şi permanent
plini de idei (Alexandra, Cristi, Dan).
A doua zi au sosit şi ceilalţi doi instructori ai noştri,
Radu şi Cornel, şi am trecut repede la treabă, căci erau multe de făcut. Nu vă
spun ce bună dispoziţie şi ce implicare am constatat în prima parte a zilei când
cu toţii am curăţat balta de vegetaţie, pentru a face un fel de culoar care să ne
permită să deplasăm cercetaşii pe mijloacele improvizate (noroc că am avut două
bărci şi nişte grape speciale de drenat fundul apei).
După
amiază eu am plecat cu Titus să facem recunoaşterea traseelor pentru drumeţie („hike”
în limbaj cercetăşeşc) şi verificarea comunicaţiilor cu punctele de verificare.
Jerome a îndeplinit funcţia de releu, asigurând legătura dintre puncte şi cu
tabăra. Ne-am mişcat bine şi am reuşit să trecem prin majoritatea punctelor de
verificare, iar legătura radio-telefonică s-a dovedit a fi, cum ne aşteptam de
altfel, cu sincope!
În acest timp, Radu şi Cornel au ridicat azimutele pentru
deplasarea pe timp de noapte şi au făcut crochiurile necesare patrulelor de
cercetaşi. Ne-am asigurat că nu vom pierde nicio patrulă în noapte - nu puteam
exclude o asemenea posibilitate - şi am convenit de comun acord ca activitatea
să se desfăşoare într-o poiană largă, iar fiecare patrulă să se deplaseze pe un
traseu alambicat ce unea punctele de verificare stabilite pe liziera pădurii.
Folosirea busolelor militare şi utilizarea de către fiecare cercetaş a brăţărilor
fosforescente urmau să diminueze posibilitatea rătăcirii şi să asigure un
climat plăcut şi distractiv.
După amiază au început să sosească loturile de cercetaşi ale
centrelor locale din Moldova, campul fiind dedicat cercetaşilor „temerari”
(11-14 ani) şi „exploratori” (15-18 ani). Organizarea primirii a fost
originală, adecvată scenariului. Dincolo de bannerul de lemn cu inscriptia „Răzeşii
lui Ştefan” instalat la intrare, scenariul a fost unul atractiv şi haios în
acelaşi timp: fiecare lot era întâmpinat de un „răzeş” echipat adecvat, care
vestea prin goarnă celorlalţi „locuitori ai cetăţii” despre sosirea „răzeşilor”.
Cercetaşii s-au mişcat rapid, şi-au instalat corturile şi
în câteva ore toată poiana s-a umplut de corturi şi de steaguri ale centrelor
locale participante.
La primul nostru contact direct cu Cercetaşii României,
am avut parte de multe surprize plăcute. Una dintre acestea a fost faptul că
toată „suflarea” rostea în cor „Tatăl Nostru” înainte de fiecare masă, după
care urma urarea de poftă bună. Cu urarea de la servirea mesei era o chestie „grea”,
căci Alex, unul dintre „răzeşii” din Valea Lupului, fiind totodată şi o „ţestoasă
atomică” de frunte, era mai mereu primul care dădea tonul strigând „Poftă,
Poftă”, la care cei prezenţi răspundeau în cor cu deviza cercetăşească „Bunăăă!”.
Festivitatea
de deschidere a taberei a avut acea magie specifică cercetaşilor din întreaga
lume, presărată cu cântece, îndemnuri şi devize rostite de participanţi. Cu
acest prilej, noi am fost acceptaţi oficial în rândul voluntarilor cercetaşi şi
am primit câte o eşarfă specifică, cu inscripţia „Voluntar”, pe care am
purtat-o toată perioada. O astfel de deschidere oficială nu se putea încheia
altfel decât cu un foc de tabără pe măsură, unde, „Ţestoasele atomice”, patru
temerari super-energici, nu au pierdut ocazia de a se da în spectacol, aşa cum
de fapt era şi cerinţa momentului.
Ziua I - Mama
răniţilor
Prima zi de instruire a fost plină de activităţi, chiar
dacă a fost o frumoasă şi însorită zi de duminică, care te îndemna la odihnă şi
a început cu participarea la slujba creştină, conform principiului spiritual, unul
din principiile de bază ale mişcării cercetăşeşti mondiale.
Între
timp, noi am organizat activitatea primei secvenţe de instruire, respectiv
acordarea primului ajutor. Am avut ceva dificultăţi în a găsi crengile necesare
confecţionării de atele, cârje şi tărgi.
Am reuşit să organizăm şase ateliere distincte, încercînd
crearea unei imagini cît mai clare cu privire la micile accidente ce pot fi
suferite pe timpul unui hike, în teren frământat, acoperit. Astfel, cercetaşii
au învăţat să acorde primul ajutor în cazul producerii de entorse, luxaţii şi
fracturi ale membrelor inferioare şi superioare, efectuarea hemostazei,
transportul rănitului pe braţe sau pe targa improvizată.
Aşa
cum era de aşteptat, cercetaşii au fost încântaţi de cele învăţate, iar noi am fost
impresionaţi de disciplina cercetăşească.
Pentru
descongestionarea zilei următoare, de comun acord cu Titus, am modificat puţin
programul şi parte din activităţi au fost desfăşurate şi în după amiaza primei
zile. Jerome a fost principalul „vinovat” la atelierul de confecţionare a
mijoacelor improvizate destinate trecerii cursurilor de apă. Dincolo de
denumirea prea pompoasă a activităţii, este de subliniat că la baza activităţii
a stat confecţionarea de plute din peturi şi deplasarea pe balta din incinta
spaţiului de cazare. Scenariul de desfăşurare a fost identic în ambele zile,
astfel încât dacă în prima fază toţi cercetaşii au dat dovadă de interes şi
seriozitate maximă pe timpul confecţionării plutelor, etapa a doua a făcut „toţi
banii”, participanţii distrându-se copios căci ce poate fi mai de dorit la
sfârşitul lui iulie decât o bălăceală serioasă!
O dată cu apropierea înserării am trecut la pregătirea
ultimei activităţi din prima zi de instruire, iar „răzăşii” erau tare
nerăbdători să parcurgă modulul de deplasare pe timp de noapte. În timp ce Radu
a instalat liderii în punctele de verificare, eu am rămas cu Jerome şi Cornel
să dăm toate instrucţiunile necesare, explicând în detaliu ce presupune o
astfel de activitate, care sunt principalele funcţiuni în cadrul patrulei şi ce
anume trebuie avut în vedere pentru a reuşi deplasarea pe traseu.
Aşa cum era de aşteptat, chiar dacă explicaţiile au fost
completate cu răspunsurile la întrebări, pe lângă patrulele care au reuşit să
parcurgă întregul traseu şi să identifice toate punctele din crochiu, au fost
şi patrule mai puţin „norocoase”. Una dintre acestea a pornit în traseu, cu mult
entuzisam caracteristic vârstei, însă cu o eroare de 1800, chestiune
de care şi-au dat seama abia după parcurgerea primului segment din crochiu.
Ziua II - Plutire liberă spre
adăpost
Şi această zi a debutat în forţă, cu mai multe ateliere
desfăşurate simultan: eu am condus atelierul de confecţionare a adăposturilor
improvizate, Radu a condus atelierul de orientare după detaliile din teren, iar
Cornel şi Jerome au avut parte de distracţia cea mare, conducând atelierul de
confecţionare plute.
După
masa de prânz, activităţile au continuat în aceeaşi organizare, cu menţiunea că
cercetaşii exploratori au desfăşurat alte activităţi, iar atelierul de
construire a adăposturilor s-a desfăşurat spre seară, urmând să doarmă în
bivuac.
Dacă
disciplina a fost o chestiune normală la cercetaşii temerari, fără să greşesc
afirm că la exploratori asta a fost o provocare, de altfel specifică adolescenţilor
rebeli ai zilelor noastre, dar parcă şi noi am fost ca ei... Degeaba am
discutat şi am insistat ca imediat după masa de seară să începem deplasarea
spre locul de amenajare a bivuacului spre a evita construirea adăposturilor pe întuneric,
pentru că am reuşit să plecăm din locul de campare abia după apusul soarelui.
Ceea ce merită spus este faptul că unii au reuşit
confecţionarea adăposturilor, insistând să respecte principiile de bază însă cu
adoptarea unor forme originale. Esenţial este faptul că au petrecut cu certitudine
o noapte memorabilă.
După
finalizarea amenajării adăposturilor şi pregătirea pentru odihnă am făcut o
scurtă şedinţă de instruire cu comandanţii patrulelor pentru clarificarea
principalelor aspecte referitoare la drumeţia de a doua zi. Chiar dacă întrebările
lor au fost pertinente, multe din răspunsuri nu şi-au găsit aplicabilitate a
doua zi, cu toate consecinţele ce au decurs de aici...
Dimineaţa,
de comun acord cu Titus, după răsăritul soarelui, ne-am deplasat amândoi să
verificăm dacă s-au respectat măsurile de siguranţă indicate, respectiv dacă
plantoanele sunt vigilente sau dorm în post. Ne-am furişat printre tufe mari de
ferigă şi urzici ocolind locul de campare spre a ajunge într-o poziţie mai
înaltă care să ne permită să observăm ce fac cercetaşii.
Ne-au
cam deconspirat câinii din zonă, dar un aspect pozitiv a fost faptul că o cercetaşă
planton a venit la limita locului respectiv spre a vedea dacă nu cumva se
apropie cineva de bivuac, ulterior celelalte plantoane s-au deplasat în
direcţia opusă pentru a asigura protecţia circulară. A fost interesant să
constatăm că au înţeles ce înseamnă responsabilitatea asigurării securităţii
celorlalţi.
Ziua III – Dansând în ploaie
O dată cu dimineaţa, au început pregătirile tuturor
pentru hike, drumeţie planificată de Titus a se desfăşura pe două trasee
distincte, conform grupelor de vârstă. Aşa cum se întâmplă de regulă, Murphy cu
legile lui este prezent tocmai atunci când nu este de dorit. Chiar dacă am
discutat seara, în detaliu, cu comandanţii patrulelor de exploratori, aceştia,
cel mai probabil din inocenţa vârstei, au respectat aleator indicaţiile primite,
reuşind în final să parcurgă întregul traseu de peste 20 km în teren frământat
şi acoperit. Şi pentru că nu se putea întâmpla altfel, ar fi fost probabil
anormal să nu plouă, şi încă torenţial. Norocul exploratorilor a fost că
Bahluiul s-a umflat după ce au reuşit traversarea acestuia. Parcursul nu a fost
unul uşor, însă faptul că unii dintre ei mai participaseră anterior la astfel de
drumeţii a fost un mare plus.
Eu am
fost destinat să asigur cel mai îndepărtat punct de verificare, unde nu era
posibilă realizarea legăturii nici prin radio, nici telefonică. La un moment
dat, doi pădurari m-au anunţat că au primit o avertizare meteo de furtună,
sfătuindu-mă să plec pentru că altfel risc să nu mai ies cu maşina din zonă
decât peste vreo săptămână. Am mai stat vreo oră după care am plecat cu
reţineri în suflet căci ştiam din experienţă cum este să ajungi la un punct de
verificare şi să nu găseşti pe nimeni, mai ales pe o vreme rea.
De aici încolo lucrurile au luat o întorsătură nedorită,
însă finalul nu putea fi altfel decât unul fericit. Ajuns într-o zonă cu semnal
radio, l-am contactat pe Jerome - radioreleul nostru - cerându-i să-i comunice
lui Radu, aflat cel mai aproape de punctul meu de verificare, să coboare şi să
aştepte cercetaşii (care oricum ajungeau ulterior la el). S-a dovedit că a fost
o iniţiativă bună, deoarece exploratorii se opriseră sub un copac în zona unde
trebuiau să mă găsească şi erau în confuzie privind ce urmau să facă în
continuare. Radu i-a însoţit ulterior, cu toţii ajungâng cu bine în tabără.
La scurt timp după ce am vorbit cu Jerome, am ajuns şi eu
în tabără unde am aflat că una dinte patrulele de temerari s-a rătăcit în
pădure. Ruptura s-a produs ca urmare a confuziei create de multitudinea de
drumuri din pădure şi cel mai probabil din cauza lipsei reperelor. Cornel mi-a
comunicat prin staţie că a plecat deja în pădure să-i caute, iar noi am
organizat în timp scurt o coloană de maşini cu care să ne deplasăm în zonă
pentru a trece la scotocirea pădurii.
Cum
întotdeauna o rezolvare vine de la sine, unul dintre copiii cercetaşi din grupul
rătăcit, localnic, a venit cu ideea deplasării pe liziera pădurii până la prima
bornă forestieră, iar comunicarea datelor înscrise pe aceasta ar putea duce la
stabilirea cu exactitate a locului unde se găsesc. Odată borna identificată şi comunicarea
datelor prin radio, Cornel s-a deplasat la mănăstirea din zonă şi, cu bunăvoinţa
stareţului, a fost împrumutat un microbuz. Contactarea ocolului silvic care
avea harta cu dispunerea bornelor în teren a dus la localizarea şi recuperarea
patrulei în scurt timp. Şi uite aşa, uzi până la piele, dar mulţumiţi şi
fericiţi, „Răzăşii” au încheiat încă o activitate de pregătire.
După cină, împreună cu noii noştri prieteni, Titus,
Cristi, Eugen, Dan, am purtat mai multe discuţii, reieşind că cel mai probabil
vom mai fi invitaţi la astfel de activităţi, concluzia lor fiind că ar fi tare
binevenite nişte seminarii de pregătire a liderilor adulţi pe problematica
supravieţuirii, recunoscând că multe din deprinderile noastre de cercetaşi
militari au o largă aplicabilitate pentru micii cercetaşi.
Cu regret, în dimineaţa zilei următoare ne-am pregătit de
înapoiere acasă. Numai că organizatorii au insistat să participăm la un moment
festiv dedicat prezenţei noastre în tabără. Momentul a fost impresionant pe de-a
întregul, de la lozincile strigate de cei peste 100 de cercetaşi, adulţi şi
copii, şi până la momentul strângerii mâinii fiecăruia dintre ei. Am profitat
de această festivitate ad-hoc şi am înmânat principalilor „vinovaţi” de
participarea noastră câte o insignă ACMRR, simbolul asociaţiei noastre.
Chiar dacă unii membri ai ACMRR au fost sceptici referitor
la posibilitatea participării cu succes la o astfel de activitate, pot să afirm
acum că în final a fost un mare câştig pentru ambele părţi: pentru asociaţie a
fost o oportunitate deosebită de a transmite tinerilor din experienţa şi
cunoştinţele noastre şi de a promova valorile împărtăşite de toţi membrii
ACMRR, iar pentru micii cercetaşi a fost o activitate inedită, din care au
învăţat multe şi mai ales au înţeles că cercetăşia este o activitate completă
şi complexă.
Şi în final, la „Centenar”
În
faza finală a camp-urilor regionale cercetaşii s-au deplasat la Mogoşoaia, pentru
camp-ul naţional, elementul de vârf al tuturor manifestărilor.
Pe 1
August a avut loc deschiderea oficială a camp-ului naţional unde au participat
peste 800 de cercetaşi din ţară şi din străinătate, inclusiv din Argentina. La
această manifestare am avut onoarea să particip, însoţindu-l pe preşedintele ACMRR,
Colonel (r) Viorel Drenea, fiind astfel un prilej deosebit pentru dumnealui de
a lua pulsul direct de la participanţi cu privire la impactul activităţilor
organizate şi desfăşurate de noi.
Şi fiindcă am ajuns mai devreme decât
ora stabilită pentru deschiderea oficială, nu am pierdut ocazia şi am mers să-i
vedem şi pe „Răzăşi”. Ajunseseră cu puţin timp înainte şi erau în plin proces
de instalare a corturilor. Câţiva m-au recunoscut şi mi-au răspuns la salut „Răzeşi
- Gata oricând!”, zâmbind cu gurile până la urechi.
Este
în tradiţia cercetaşilor să nu rateze nicio şansă şi întâmplător sau nu,
consecvenţi acestui principiu, la Buzău, în foarte scurt timp după aceste
activităţi, s-a înfiinţat Centrul Local al Cercetaşilor României cu denumirea „Cercetaşi
din Ţara Luanei”. Acum, având cercetaşii nostri la Buzău, nu pot decât să sper
că va exista o implicare mult mai numeroasă a membrilor ACMRR în acţiuni şi
activităţi orientate spre educarea tinerei generaţii şi transmiterea
cunoştinţelor şi valorilor care au făcut din noi, cercetaşii militari, o
specialitate militară de elită.